cel mult inconsecventele și contrazicerile pe care viața politică a țării le prezenta in acel timp.
Alianța cu Germania hitleristă încuraja, cu toate amputările și imixtiunile în domeniul de investiții și exploatare a burgheziei române, câteva „iluzii” de natură politică. In primul rând ea aducea încadrarea României în frontul reacțiunii europene, ceea ce nu era menit să displacă vârfurilor reacționare ale păturilor noastre conducătoare. Apoi, mai era și perspectiva războiului anti-sovietic, pe care România urma să-l poarte alături de Germania. Cu tot pactul germano-sovietic încheiat în 1939, această perspectivă intra, în acel moment, în calculul probabilităților internaționale.
Totuși, și aici interveneau oarecare nuanțe. Pe când pierderile pe care le aducea politica inaugurată de mișcarea legionare erau palpabile și imediate, interesând nemijlocit câștigurile burgheziei române, cele de al doilea nu priveau, nemijlocit, prezentul. Pentru moment, nici un curent de largă democrație, necum o puternică mișcare revoluționară, nu amenințau situația de clasă, a acestei burghezii. Iar războiul anti-sovietic era o chestiune care se plasa într’un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.
De aceea, o parte a burgheziei s’a declarat, atât cât a putut s’o facă, împotriva politicei externe gardiste. Impresionată de forța militară a Reichului și incapabilă să organizeze o rezistență propriu zisă împotriva penetrației germane, ea s’a mulțumit să dezaprobe verbal servila politică a „Gărzii”, până la sfârșit acceptând-o însă. De o opoziție formală, de o schimbare în orientarea externă a României, în situația europeană creată de războiu, atunci nici nu putea li vorba. Numai astfel se și explică pentruce, după lichidarea guvernării legionare, guvernul de generali care era expresia politică a burgheziei reacționare a continuat această orientare, impusă poporului român după 6 Septemvrie 1940.
