celui de al III-lea Reich, prezenta mai multe desavantagii decât foloase reale, în momentul când ea se înfăptuia. Ceea ce gândeau și, mai ales, plănuiau să realizeze, în caz de victorie, conducătorii economiei germane în România, numai perspective roze nu deschidea industriei autohtone, fie că era vorba de cea grea sau de cea manufacturieră. Pentru moment, în adevăr, din cauza războiului, concurența germană nu se făcea simțită pe piața românească, întreaga industrie a Reichului fiind consacrată războiului. Dar războiul nu putea să țină la infinit. In schimb, pozițiile puternice câștigate în România, datorită politicei externe gardiste, urmau să fie folosite cu maximum de beneficii de industria și comerțul german.
Nu numai viitorul, dar chiar și prezentul inspira serioase îngrijorări. Acapararea bogățiilor țării — petrol, lemn, grâu, etc. — de către germani, nu putea lăsa indiferentă burghezia română. Pentru unele dintre aceste bogății, în special pentru petrol, capitalul liberal se știe că a dus o costisitoare luptă și a cheltuit multă energie ca să-l „naționalizeze” în exclusivul său profit. Celelalte bogății miniere, precum și lemnul erau la fel de amenințate de tendințele de acaparare ale Germaniei. Aceste tendințe, de altfel, s’au transformat curând în fapte.
Participarea concernului „Hermann Göring” în cele mai importante industrii metalurgice, Malaxa și Reșița, a dus după cum se exprima delicat un ministru plenipotențiar al Reichului, H. Neubacher, într’un articol din „Excelsior” la „adaptarea lor aparatului de producție al industriei grele germane”. Ce însemna această „adaptare” este ușor de înțeles.
O societate specială „Kontinentale Oel A. G.”, pusă sub președinția lui Funk, ministrul economiei Reichului, a fost creată cu scopul precis de a monopoliza petrolul românesc.
