giunii, deși incapabili să conducă și să stăpânească economia capitalistă — căci pentru aceasta le lipsea și priceperea și capitalul — doreau totuși să devină părtași, în cât mai largă măsură, la câștigurile ei. Incapabili să fie un factor creator, cum este muncitorimea, în procesul de producție, voiau să se bucure, în schimb, de beneficiile averilor acumulate și deci existente.
N’a lipsit nici teoretizarea unor asemenea idealuri. Ion Veverca, unul dintre economiștii en titre legionari scria în „Excelsior” în chiar ziua rebeliunii: „Este firesc ca odată câștigată bătălia politică — prin introducerea regimului legionar — să se urmărească rezolvarea problemei capitale a economiei românești: problema împărțirii veniturilor… De aceea, mai întâiu împărțire și apoi producție, ca ordine de preferință”. Deci apărea ca sigur că, odată terminată jefuirea evreilor, venea la rând burghezia română. Prime și modeste începuturi s’au și făcut.
„Printre bunurile însușite prin violență — se afirmă în „Pe marginea prăpastiei” vol. I, pag. 134 — multe au avut proprietari români, cum este între altele, cazul fabricii „Letea”, reclamată de d. Dinu Brătianu…”
Cine cunoaște afecțiunea deosebită pe care finanța liberală o poartă acestei întreprinderi, își poate da cu ușurință seamă ce revoltă trebue să fi născut exproprierea operată aici de gardiști…
Dar conducătorii legionari se pregăteau să meargă mult mai departe. De astădată era vorba de o altă instituție, care constituia cel mai important instrument de finanțare a întregii economii românești, anume de „Banca Națională”. In ziua de 21 Ianuarie, deci când a izbucnit rebeliunea, a apărut un articol în „Excelsior” — gazeta economică devenită purtătoarea de cuvânt a economiștilor legionari — în care se cerea „reforma structurală a B. N. R.”, pentrucă „activitatea bancară nu este și nu poate fi un scop în sine, ci o funcțiune în
