tendințe și apetituri, au trebuit să producă reacțiuni identice.
Aceasta explică unitatea observată în întreaga guvernare legionară, în măsurile luate, în faptele săvârșite sau tolerate. Aceasta explică și de ce mișcarea legionară nu-și putea propune scopuri renovatoare, de vreme ce ea a putut fi expresia unor nemulțumiți, a unor revoltați, dar nu a unor revoluționari. Soluția problemei sociale ― și această problemă le apărea numai prin prizma situației proprii, a celor care compuneau organizat mișcarea legionară ― ei nu o puteau vedea în înlăturarea regimului actual sau în înlocuirea lui printr’unul socialist, ci numai în cadrul celui existent, în care însă situația lor urma să fie schimbată. Ei voiau doar să domine actualul regim social și să poată trăi, aici, ca paraziți ai lui.
Jaful le dădea această posibilitate. A doua zi după ce au pus mâna pe puterea guvernamentală și se socotiră stăpânii țării, ei au pornit să-și realizeze idealurile.
Au început, în primul rând, cu evreii bogați, adică cu acea parte a burgheziei care nu putea să le opună nici o rezistență. (De fapt, victime ale jafurilor și ale asasinatelor au căzut și o serie de evrei a căror existență era mai mult decât mizerabilă. După cum jafurile și asasinatele s’au întins și asupra unora dintre creștini). In atmosfera huliganică, creată de propaganda extremei drepte timp de ani și ani de zile, dispunând de aparatul represiv, iar în Legiune de singura forță politică organizată, conducătorii și partizanii mișcării au avut posibilitatea să dea frâu liber tuturor „năzuințelor” și apetiturilor ― atât timp reținute, urei de rasă ― cu atâta grijă cultivată, precum și setei lor de răzbunare. Și toate acestea, cu un minim de risc și fără să întâmpine vreo împotrivire.
Dar izvorul unei rapide îmbogățiri pe această cale urma să sece în curând. Bogăția ca atare, ruptă de sursa ei directă ― procesul de producție ― este sortită unei grabnice irosiri. Totuși, cei care vorbeau și acționau în numele Le-
