prezenta acea parte a burgheziei românești, interesată mai ales în industria grea metalurgică și în cea de armament, industrii ce nu mai gravitează însă în jurul băncilor liberale, ci depind de cel de-al doilea centru financiar apărut, Statul și „Banca Națională”.
Această parte a burgheziei românești a fost exponentul tendințelor dictatoriale, sprijinind atât lovitura de stat din 11 Fevruarie 1938 cât și însăși dictatura regală.
Cu toată creșterea realizată în ultimul deceniu de industria românească, cu tot ritmul forțat al industrializării țării, nu trebue totuși să ignorăm nici marile piedici care stăteau în calea unei desvoltări continue a acestui proces și nici dificultățile și slăbiciunile intrinsece ale marii noastre industrii.
S’au scris nenumărate studii și articole în care se punea accentul pe punctele slabe ale industriei autohtone și a tendințelor ei. Astfel se sublinia lipsa unor materii prime sau insuficienta lor prezență în solul țării (cărbunii și mai ales fierul). Apoi sărăcia de capitaluri și — cu toată sforțarea din ultimii ani — un tempo prea lent al acumulării capitaliste. In sfârșit, lipsa unei mâni de lucru calificate, necesară unei mari industrii, în adevăratul înțeles al cuvântului. Toate acestea priveau numai structura industriei și nu relațiile ei cu piața internă.
Posibilitățile creerii unui debușeu larg, în condițiile desvoltării și menținerii agriculturii românești la scoborâtul nivel pe care îl are, dar mai ales în condițiile de viață impuse țărănimii noastre, deschid o serie de probleme ce depășesc cadrul subiectului nostru. Dar toate acestea constitue nu mai puține împiedicări în desvoltarea unei puternice industrii autohtone.
Ceea ce vrem să subliniem în rândurile de față este însă că, cu toate aceste greutăți, am spune mai degrabă împotriva
