venituri care contribuise la îmbogățirea înaintașilor lor — bugetul statului — le era închisă. Atâția prinți și boeri de neam se vedeau astfel reduși să populeze cluburile selecte ale Capitalei, făcând pe chibiții, sau să trăiască o viață obscură și strâmtorată în vechile și părăginitele lor conacuri.
Aristocrația românească, ruinată economicește, falimentară politicește, fără perspective într’un regim liberalo-burghez, cu atât mai puțin într’unul democratic burghez, nu reprezenta altceva decât o categorie de declasați, cu un trecut strălucitor, datorită bogăției și puterii odată stăpânite, dar trăind un prezent mediocru și — ceeace era și mai grav — fără nici un viitor.
Generația actuală a acestei aristocrații a găsit în „Garda de Fier” o mișcare politică în care încadrarea ei era posibilă. Reacționarismul și anti democratismul mișcării legionare, cunoscând o strictă ierarhie în structura ei, asigurând o posibilă accensiune mai ales celor cu nume răsunătoare, oferea un climat propice stării de spirit pentru toți acești oameni. De aici, masiva lor aderență la Legiune. Preluarea eventuală a puterii de către mișcarea legionară, deschidea cele mai promițătoare perspective și realizarea vechilor idealuri de putere și bogăție tuturor rămășițelor aristocrației românești. Astfel, caracteristic este că o parte din vechii conservatori care urmau pe Gr. Filipescu, atunci când acesta a încheiat pactul electoral cu național țărăniștii, l-au părăsit. Unde s’au îndreptat? „Garda constituia obiectul lor de atracție” („Pe marginea prăpastiei” Vol. I. p. 29).
Până atunci, până când acest viitor urma să devină o realitate, aristocrația românească privea cu ură și invidie averile acumulate în mâinile marilor industriași, ale marilor negustori sau ale oamenilor politici — ca urmare a exercitării puterii guvernamentale. Dacă ei erau incapabili să se încadreze în economia capitalistă, doreau în schimb să aibă toate beneficiile sistemului. Adică, tot bogăție și putere.
