Poartă, cu funcții mai mult sau mai puțin avuabile, s’a găsit, a doua zi după răsboiul din 1918, într’o situație schimbată. De fapt, ruina economică a vechilor familii boerești a început cu mult înainte de 1900. In ultimul pătrar din veacul trecut cele mai multe dintre aceste familii au pierdut o bună parte din moșiile moștenite dela strămoșii lor. (R. Rosetti în „Pentruce s’au răsculat țăranii?” la pag. 575 și urm. dovedește cu amănunte acest lucru). Totuși, ceea ce mai rămăsese din proprietatea latifundiară era încă stăpânită de aceste câteva familii, ai căror descendenți, în generația actuală, îi găsim printre fruntașii și conducătorii mișcării legionare.
Reforma agrară din 1919 a lichidat latifundiile și a îngrădit marea proprietate. Cei mai mulți dintre foștii mari proprietari pierzându-și latifundiile s’au dovedit incapabili să organizeze pe moșiile rămase — unele încă destul de întinse — o agricultură capitalistă. Le-au lipsit, deopotrivă, priceperea, inițiativa și capitalul. Din această cauză, sursele lor de venituri s’au găsit deodată împuținate. Dar noile generații ale acestei aristocrați nu înțelegeau să renunțe la luxul sau la risipa în care trăiseră strămoșii lor. Și, mai ales, nu puteau renunța la visul lor de mărire și de putere, ca atribut al nașterii și tradiției. Acestea toate nu-i împiedicau, pe cei mai mulți dintre ei, să trăiască din expediente, în așteptarea unor zile mai bune.
Distrugerea bazei economice a vechei aristocrații a avut însă și un alt efect. Rolul ei politic a fost diminuat, până la desființare. Dispariția partidului conservator, după războiu, și succesivele falimente ale tuturor partidelor și formațiunilor care au încercat să-l înlocuiască (partidul poporului, conservator-progresist, Liga „Vlad Țepeș”, noul partid conservator etc.) dovedeau clar acest lucru. Cu rare excepții, elementele provenind din această aristocrație nu s’au putut înregimenta în partidele politice existente, burgheze sau democrate prin program și tendințe. Astfel că, odată cu pierderea puterii politice, și cea de a doua sursă principală de
