exportatoare din cauza dificultăților valutare, au fost blocate în țară. Sa născut astfel un capital lichid, și totuși „înghețat”. Deținătorii acestui capital au preferat siguranței depozitului cu un minim de dobândă, riscul investițiilor în industria autohtonă, cu siguranța marilor beneficii pe care le dovedeau bilanțurile anuale ale celor mai multe dintre întreprinderile existente.
Dacă schimbările intervenite în finanțarea industriei românești au avut anumite urmări economice, cele mai însemnate au fost însă de natură politică. Această latură a problemei ne interesează în mod deosebit.
Monopolul puterii politice pe care îl deținea până în 1929 partidul liberal, sub conducerea familiei Brătianu, se datora, în mare parte, rolului jucat de capitalul bancar autohton în economia românească. Acest capital a fost un puternic instrument în mâna partidului liberal, în toată epoca postbelică. Atotputernicia capitalului financiar își găsea astfel un perfect echivalent în atotputernicia politică a celor care îl mânuiau și — în parte — stăpâneau.
In ultimii ani, după 1932, au intervenit schimbările mai sus amintite. O bună parte din industria țării, mai ales aceea a bunurilor de consumație (alimentară, textilă, piele, hârtie, etc.), rămâne mai departe în dependență directă de capitalul autohton, recte liberal. „Banca Românească” continuă să ocupe un loc central pentru o serie întreagă de întreprinderi și creații industriale. Dar, spre deosebire de epoca anterioară anului 1929, o serie întreagă de întreprinderi industriale, fie nou înființate, fie doar reorganizate, se emancipează de capitalul bancar liberal. Ele scapă controlului, exercitat până atunci de acest capital, pentrucă nu mai depind, din punct de vedere financiar, de băncile liberale. Aceste noi sau vechi întreprinderi nici nu sunt însă creațiile capitalului străin și
