reacționare, sprijinul ascuns pe care unii oameni ai camarilei regale și chiar regele Carol al II-lea i l-a dat, toate acestea erau desigur puternice atu-uri în mâna conducerii legionare. Dar adevărata ei tărie, în acel moment, consta, totuși, în curentul puternic existent într’o bună parte a masselor populare de la noi din țară.
Care era situația la sfârșitul anului 1940?
Nu massele deschid drumul Legiunii spre guvernare, ci preluarea guvernului este rezultatul unui simulacru de agitație populară, creația, în realitate, a presiunii directe și a mașinațiilor hitleriste. Această guvernare este impusă din afară și nu crescută organic, dinăuntru. Massele, în toamna anului 1940, n’au voit, n’au activat, n’au luptat și deci nu ele au impus o guvernare legionară. Curentul popular pro-legionar aparținea trecutului.
In aceste condiții, conducerea „Gărzii” era deslegată de toate vechile promisiuni, făcute fie țărănimii, fie muncitorimii, fie micii burghezii orășenești. Forțele pe care se sprijinea această conducere în interior, erau deci, abstracție făcând de ajutorul nazist, extern, numai acele ale organizațiilor proprii. Forța acestor organizații, iată de astădată piedestalul puterii legionare, pe care conducerea îl va consolida după 6 Septemvrie.
Un program de revendicări economice sau sociale care măcar parțial s’o oblige să deschidă masselor oarecare perspective, noua conducere legionară nu avea. Nu simțea nici măcar nevoia să formuleze revendicări cu un asemenea caracter. Ea își dădea prea bine seama unde rezidau, în aceste împrejurări, adevăratele isvoare ale puterii ei.
Dar urmările acestui fapt au fost mult mai întinse și însemnate. Activitatea guvernamentală a mișcării legionare este de acum înainte expresia nemijlocită doar a acelor pături și categorii sociale, din care erau recrutate cadrele mișcării și aderenții ei organizați. Desigur, aceleași cadre și aceiași aderență în 1940, ca și în 1938. Dar, de astădată, și spre
