ziție, după cum nici un alt militar nu îndeplinea aceste trei condiții, necesare salvării coroanei.
Dar generalul Antonescu mai aducea cu sine ceva, probabil, nejust apreciat de fostul rege Carol al II-lea. Aducea o ambiție personală, care făcea mai mult parte din domeniul patologicului, decât al politicului. Apoi situația se schimbase întru atât de mult în sud-estul Europei, a doua zi după prăbușirea Franței, încât formulele de compromis între trecut și viitor erau sortite, dela început, insuccesului.
Ceea ce voim să subliniem prin aceste constatări este că mișcarea legionară își deschisese drumul spre guvernare și în România pe calea legală, la fel ca toate mișcările similare din țările europene. Intimidarea, presiunea și unele mașinații mai mult sau mai puțin oculte au adus și aici la putere o mișcare, care în urmă nu va înceta să vorbească de… revoluția ei.
In momentul în care la 14 Septemvrie este proclamat statul național-legionar, iar guvernul căpătă o preponderență gardistă, mișcarea legionară după doi ani și jumătate de ilegalism și persecuție, apare la suprafață în toată strălucirea, dacă putem spune, dar și în toată goliciunea ei. Conducere, cadre, ideologie, program și adevărata sa aderență socială urmau deacum înainte să se valorifice pentru prima oară printr’o activitate concretă și publică, deci și controlabilă.
Mișcarea legionară a avut puterea politică timp de cinci luni. Desigur, un timp prea scurt pentru un partid ca să aibă posibilitatea unor realizări programatice de mare amploare sau ca să dea măsura întregii sale puteri creatoare. Totuși, un timp suficient de lung ca, prin activitatea efectiv desfășurată, să arate clar și categoric ce vrea, ce idealuri și interese servește, pe cine reprezintă în realitate.
