nurilor germane în România, aceasta într’un chip cât mai ușor și fără nici o împotrivire.
Și din punct de vedere intern se simțea nevoia unei asemenea radicale schimbări de regim. Opoziția anti-carlistă, în parte și anti-germană, găsea in dictatura regală o țintă ușoară pentru atacurile ei, precum și un mijloc de a menține în massele populare o stare de agitație și frământare permanente. Acestei opoziții, devenită mai activă după cele petrecute la Viena, nu i se putea opune, cu șanse de succes, slabele și destrămatele puteri ale regimului carlist. Cu atât mai mult, cu cât am văzut că ea se sprijinea pe un curent popular și se bucura de simpatia și încrederea masselor. Atitudinea adoptată de unii dintre conducătorii acestei opoziții în ce privește necesitatea ca România să continue politica ei de alianță și prietenie cu Anglia și Statele Unite, atitudine făcută publică — era de natură să îndemne și mai mult pe naziști să dosească la București, un guvern „tare” și, mai ales, sigur.
O echipă guvernamentală recrutată din conducătorii legionari oferea această siguranță. Crescuți la școala nazismului, stipendiați de Berlin, foștii bursieri din timpul emigrației ai lui Goebbels și Himmler, erau tocmai oamenii de care avea nevoe Germania. Ea nu căuta în România aliați, ci doar servile instrumente pentru atingerea țelurilor ei politice. Vechea și noua generație de conducători gardiști oferau deplina garanție că dorințele lui Hitler vor fi executate întocmai. Ceea ce, de altfel, s’a și întâmplat.
In sfârșit, dacă nu ca o primejdie imediată, dar ca o perspectivă de viitor apărea posibilitatea ca agitațiile din țară, care puseseră în mișcare și răscoliseră o bună parte din opinia publică, să fie canalizate, în împrejurările interne și externe create de răsboiu, de mișcarea muncitorească. Efectul imediat al acestor agitații a fost o tot atât de puternică afirmare anti-reacționară, cât și anti-hitleristă, ceea ce, la o
