ceea ce este mai mult decât improbabil la niște oameni pentru care asasinatul laș era de mult intrat în obiceiurile personale ale fiecăruia dintre ei — nu au putut juca vre un rol. Aceste resentimente nu au împiedicat, de altfel, câtuși de puțin ca Hitler și anturajul lui să păstreze cele mai cordiale legături cu regimul lui Carol al II-lea.
Altele au fost motivele care au determinat pe Hitler să grăbească sfârșitul regimului personal al regelui Carol.
Dictatura regală, compromisă, fără autoritate, lipsită de un real suport social oferea în structura statului român, în toamna anului 1940, unul dintre punctele lui slabe și cel mai vulnerabil. Un asemenea regim nu mai putea fi utilizat, în situația nouă creată de răsboi și de rolul care revenea României, conform planurilor naziste.
In adevăr, dictatura și guvernele ei ar fi fost incapabile să impună țării, cu autoritatea necesară, încadrarea României în axă, a doua zi după Viena. Aceasta însă însemna că granițele României să nu poată fi încă deschise armatei germane. Ea era prea slabă ca să combată opoziția democratică, care era, totuși, anti-germană sau în orice caz puțin favorabilă planurilor urmărite aici de Hitler. Apoi armata pierduse orișice încredere în rege, iar trecutul nu oferea nici o garanție că regimul de până atunci ar fi fost în stare să-i refacă forța combativă. Aceasta era însă o chestiune care interesa îndeaproape pe conducătorii naziști, dat fiind rolul pe care această armată urma să-l joace în războiul pregătit, încă de atunci, contra Uniunii Sovietice.
Singura soluție, menită să înlăture toate aceste neajunsuri, era răsturnarea dictaturii regale și înscăunarea unui nou regim, care, cel puțin la început, putea să aducă un aport de autoritate și popularitate, necesare realizării tuturor pla-
