distă desfășurată în acele zile n’a rămas fără un rezultat imediat. Acest rezultat se datora panicei care cuprinsese pe rege și elementele politice, inclusiv guvernul, care îl înconjurau. Nu era niciun mister că mișcarea legionară lucra din ordinul Berlinului hitlerist, iar echipele morții erau doar pionii aruncați în lupta pe care Hitler o deschise din acel moment, pentru subjugarea României.
Regele și camarila erau gata să accepte și această situație, după cum ar fi acceptat orișice compromis care le-ar fi prelungit puterea. O dovedeau forma și condițiile în care a fost încredințat guvernul generalului Antonescu. Dar nu numai dictatura regală, ci chiar și persoana regelui Carol deveniseră inutile, pentru planurile Germaniei. Amândouă au fost, dintr’odată, înlăturate.
Pentruce Reichul hitlerist a avut nevoe de o schimbare de regim și a socotit insuficientă simpla capitulare a regelui? Doar dictatura regală se dovedise față de Germania — și aceasta cu mult înainte de evenimentele din Septemvrie 1940 — gata la orice concesie, economică, politică și militară. Inlăturarea ei, cași a regelui, s’au datorat temerii că totuși, la un moment dat, oamenii vechiului regim s’ar fi putut opune în numele demnității naționale sau a realelor interese ale țării cererilor, din ce în ce mai mari, pe care Hitler se pregătea să le facă României? Au jucat un oarecare rol resentimentele personale nutrite de conducătorii hitleriști contra acelor care împușcaseră pe Căpitan și organizaseră represiunea împotriva legiunii, filiala nazistă din România? Nici unul dintre aceste temeiuri nu ni se par probabile. Regele și regimul lui nu numai că nu erau în stare să reprezinte interesele sau demnitatea națională a poporului român, dar prin politica dusă de atâția ani în numele dictaturii, dovedise tocmai contrariul. Deci Hitler nu avea să se teamă de vreo rezistență serioasă la București, chiar dacă regele Carol rămânea mai departe monarhul absolut al României. După cum nici resentimentele personale — dacă ele au existat,
