opoziții, împinsă deodată la suprafață prin mijlocul și prin încrederea populară care i se arăta.
Și rezultatul?
Un guvern prezidat de generalul Antonescu, ale cărui legături strânse cu mișcarea legionară și cu puterile axei erau bine cunoscute, un guvern venit cu mandatul special de a accepta fără murmur cele hotărâte la Viena și de a închina tara acelor mari puteri care sfârtecaseră hotarele Transilvaniei! Cu alte cuvinte, tocmai o soluție pe dos de ceea ce era de așteptat sau de ceea ce așteptau massele care ieșiseră în stradă, gata să impună un guvern al opoziției!
Cum s’a ajuns la un asemenea desnodământ al crizei politice din Septemvrie 1940?
„Garda de fier”, așa cum am văzut, încetase de a mai fi o mișcare de massă și era, în orice caz, incapabilă să pregătească sau să conducă o insurecție populară. Singurele mănunchiuri organizate în „Gardă” le formau grupările teroriste. Menținerea în viață a acestor grupuri, după ce în lunile de vară conducerea legionară s’a putut mișca în voe, în urma declarației date de Horia Sima, nu contrazice cu nimica afirmațiile făcute în ceea ce privește slăbiciunea și desorganizarea mișcării. Pentru organizarea unor asemenea echipe nu-i nevoe nici de o platformă politică, nici de un program sau de o activitate continuă — indiferent legală sau clandestină. Sunt suficiente câteva elemente fanatizate, disciplinate și gata de sacrificiu. „Cultul morții” și toată frazeologia gardistă adecuată, transformarea asasinatului în act eroic și nu mai puțin exemplele sângeroase pe care le oferise, din belșug, represiunea sub dictatură, creaseră climatul favorabil în care asemenea grupe puteau să-și continue existența; ba chiar să facă noi prozeliți.
Aceste grupe teroriste, dacă nu reprezentau o forță de massă, puteau fi însă foarte ușor folosite la un moment dat și pentru alte scopuri politice, decât săvârșirea unui simplu
