mijloace violente. Ea se temea de fapt tot atât de tare, ca și oamenii dictaturii, că o mișcare de massă odată declanșată nu s’ar fi oprit la o simplă schimbare de guvern, ci ar fi impus în organismul economic și social românesc reforme și transformări mult mai adânci. Soarta regimului social existent li se părea astfel pusă în primejdie. Aceasta în domeniul intern. In cel extern, un guvern născut dintr’o mișcare populară ar fi realizat o imediată apropiere și o alianță cu Uniunea Sovietică. Dar și din acest punct de vedere, nu numai oamenii regimului dictatorial, dar foarte mulți din conducătorii opoziției aveau rezerve de făcut, neînțelegând să sprijine efectiv o nouă orientare a României în politica externă.
Mânate de asemenea temeri, elementele opoziționiste, urmate fără împotrivire de conducătorii partidului social-democrat, capitulară. De astădată nu în fața regelui Carol și a regimului său. Oamenii dictaturii erau tot pe atât de compromiși și lipsiți de orice autoritate, pe cât se dovedeau de neputincioși să schițeze măcar un gest de apărare. Opoziția burgheză capitulă în fața celor mai hotărîți dușmani ai democrației și ai ideii naționale, în fața „Gărzii de fier”.
Evenimentele petrecute în primele zile ale lunii Septemvrie 1940 și ceeace a urmat constitue un unicum chiar și în viața politică a României, plină de contraziceri, bizantism, de ilogic.
O mișcare populară îndreptată împotriva hotărârii dela Viena și a celor care au dictat-o; o mișcare populară îndreptată împotriva dictaturii regale, pentru că a acceptat această hotărâre, cedând fără împotrivire; un puternic curent, sprijinit de masse, favorabil opoziției anti-carliste; o voință colectivă, manifestată fățiș în sprijinul unui guvern al acestei
