a apăra granițele țării și însăși democrația. Deși pentru o asemenea încercare, toate condițiile îi erau favorabile.
La sfârșitul lunii August 1940, armata și aparatul de stat n’ar fi intervenit de partea dictaturii, dacă partidele coalizate pe platforma anti-carlistă ar fi început un atac viguros și consecvent. Opoziția, dimpotrivă, ar fi găsit chiar și aici puternice puncte de sprijin. Massele, în efervescență, ar fi redus ușor la neputință orice încercare de a salva regimul și pe oamenii lui.
Dar din toate acestea nu s’a realizat nimic. Pasivitatea, fuga de răspundere, timorarea arătate de conducătorul blocului opoziției își au explicația lor. Ea este de natură socială, mai mult decât politică.
Pe cine reprezentau conducătorii din fruntea acestui bloc? In numele și interesul cui vorbeau ei? Ai cui exponenți erau ei? Elemente burgheze, ei reprezentau acea parte a propriei lor clase neinteresată în menținerea unui regim dictatorial — stil carlist. Cât privește pe cei doi-trei conducători social-democrați, atât cât se poate vorbi de elementul pe care îl reprezentau, el nu era decât cel mult acea subțire pătură din aristocrația muncitorească și mai ales din mica burghezie de „stânga” care urma în totul burghezia și metodele ei de luptă.
Campania de răsturnare a dictaturii regale cu sprijinul masselor populare apăru însă plină de primejdii pentru exponenții burgheziei și moșierimii din România, chiar atunci când aceștia vorbeau în numele democrației. Dacă opoziția dorea o schimbare de regim, ea înțelegea să obțină aceasta nu pe căile unei răsturnări, ci printr’o înțelegere cu dictatura, prin aplicarea vechilor uzanțe constituționale, reînviate. Ea aștepta să i se dea puterea și nu voia s’o cucerească. Cu atât mai puțin voia s’o cucerească cu ajutorul masselor și prin
