este mult restrânsă. Sursele de finanțare ale marii industrii — și îndeosebi ale industriei metalurgice și grele — sunt de astă dată altele. Care anume?
Pe primul plan apare Statul. Aici nu este vorba de participarea Statului în anumite întreprinderi ca acționar, fie singur, fie alături de capitalul particular, cum de pildă este cazul „Gazului metan”, al întreprinderilor miniere și metalurgice din Ardeal, etc. O asemenea participare exista și înainte de 1929, totalul capitalului investit pe această cale de către Stat în industria românească, ridicându-se la suma de 2,25 miliarde lei. Finanțarea de care ne ocupăm este de altă natură. Statul nu apare sub formă de capitalist, ci de consumator. Nu face investiții menite să producă beneficii. Din bugetul Statului, sub formă de masive avansuri, plăți anticipative de comenzi și prime de încurajare, s’au defalcat, an cu an, sume din ce în ce mai mari, puse apoi la dispoziția inițiativei particulare. O inițiativă care lua nu rareori forma de adevărat jaf în banii contribuabililor. O mare parte a industriei grele metalurgice, dar mai ales a industriei de armament a fost creată sau i s’a lărgit capacitatea de producție pe această cale. O serie întreagă de întreprinderi metalurgice, chimice, miniere, apoi pentru fabricarea materialelor de construcție — în parte și pentru textile, legate de echiparea armatei — au fost înființate din nou sau mărite prin directa intervenție a Statului.
Al doilea principal finanțator al industriei în această epocă, este „Banca Națională”. „Este cert că partea cea mai importantă a resurselor de credit puse la dispoziția industriei românești, provine dela Institutul de Emisiune” afirma Madgearu în „Evoluția Economiei românești”, tocmai pentru anii care ne interesează. Prin intermediul „Societății de Credit Industrial”, „Banca Națională” a pus la dispoziția industriei autohtone sume din ce în ce mai masive. In 1937, au fost plasate în industrie circa 3,3 miliarde lei, cu aproape 70% mai mult decât în 1932. Către industria grea metalurgică și
