mari puteri, autoare ale dictatului. Ele se îndreptau deopotrivă și contra dictaturii regale. Intruniri organizate și spontane, proteste de massă, incidente de stradă — cele mai multe violente — ciocniri între demonstranți și forța publică, toate acestea creaseră o atmosferă propice pentru începutul unei lupte de răsturnare a regimului personal al lui Carol al II-lea. Cadrul „ordinei” dictatoriale fusese sfărâmat, iar massele pe punctul de a câștiga, prin forța lor, drepturile și libertățile cetățenești. La sfârșitul lunii August și în primele zile ale lunii Septemvrie, înainte de a se fi produs vre-o mișcare gardistă, regimul dictatorial era virtualmente lichidat.
Unde erau însă adversarii dictaturii? Unde era opoziția formată din cele trei partide — național-țărănesc, liberal și social-democrat — organizată într’un așa zis bloc?
Partidele opoziționiste s’au dovedit și de astădată incapabile să folosească criza care sguduia din temelie regimul dictatorial. Incă odată, ele se arătau, în conducerea lor, lipsite de inițiativă, de hotărîre și de curaj.
In Ardeal, acolo unde partidul național-țărănesc își păstrase cele mai bune organizații și cea mai puternică influență în masse, dictatul dela Viena dădu naștere la cele mai violente proteste, manifestate prin puternice demonstrații de stradă. Totuși și aici conducătorii național-țărăniști se mulțumiră să voteze moțiuni și telegrame, neîncercând să dea o formă organizată curentului popular deslănțuit. La București, cadrele de jos ale partidului național-țărănesc au organizat demonstrații, trecând peste toate interdicțiile și măsurile guvernului. Dar conducătorii partidului au păstrat și aici aceeași atitudine. Ei au refuzat să se pună în fruntea curentului popular, să-l conducă, să-i dea obiective precise, într’un cuvânt să-l organizeze.
Carența partidelor opoziționiste era de fapt însă carența acelei părți din burghezia românească, care deși anti-carlistă și cu toate că afișa un program democratic, se dovedea incapabilă să preia puterea guvernamentală, pentru
