ridicol. Milliardele cheltuite pentru fortificațiile dela granița de vest și alte multe miliarde cheltuite pentru înarmări se dovedeau astfel cheltuite inutil. Vastul program de înzestrare a armatei nu fusese decât un mijloc de îmbogățire pentru oamenii de afaceri ai dictaturii regale.
Regimul personal al lui Carol al II-lea suferi în acest chip o dublă pierdere de prestigiu: politic și militar. Regele Carol care-și asumase toate puterile în stat și condusese efectiv politica externă a țării era ținut direct răspunzător de situația în care se găsea România, a doua zi după Viena.
Intreaga problemă nu era însă privită și judecată printr’o prizmă morală sau națională. Poate că aceste două elemente intrau cel mai puțin în argumentele care se aduceau împotriva regelui și a regimului său.
Forțele care stătuseră până atunci drept sprijin regimului personal al lui Carol al II-lea — vârfurile marii burghezii și ale moșierimii, o parte din aparatul statului și din corpul ofițeresc — continuă în adevăr să susțină dictatura și nu trecuseră deschis de partea opoziției. Dar apărea tot atât de clar și fără dubiu că nici unul dintre vechii ei sprijinitori nu mai era gata s’o apere în mod efectiv, în momentul în care lupta pentru sau contra menținerii ei ar fi început.
A doua zi după dictatul dela Viena, un nou capitol se deschisese în istoria țării. Regele și regimul lui trebuiau să înfrunte rapida desfășurare a evenimentelor. Până la urmă, faptele se vor dovedi mai tari decât puterea de rezistență a celor care conduseseră până atunci statul. Regele Carol al II-lea fu silit să abdice, iar dictatura lui personală desființată.
In momentul în care hotărîrea luată la Viena a devenit publică, în țară au loc mari manifestații populare. Ele se îndreptau împotriva Ungariei, dar și împotriva celor două
