lară în timpul lungii opoziții după 1919 nu pentru simplul fapt că era în mod sistematic îndepărtat dela putere, ci pentrucă opoziția lui era activă, dinamică și combativă. (Că atât conducătorii țărăniști cât și cei ai partidului național au înșelat — și încă crunt — speranțele pe care massele și le puseseră în ei, este o altă chestiune. Aceasta nu schimbă cu nimica adevărul celor susținute mai înainte).
In condiții de ilegalitate și de teroare pe care nu le-a cunoscut nici odată mișcarea legionară, având la dispoziție mult mai mici posibilități, Partidul Comunist a continuat ani de zile lupta și munca lui și a menținut contactul cu muncitorimea. Activiștii lui au păstrat neclintit aceeași atitudine revoluționară, fie că erau liberi, fie că se găseau în fața instanțelor judecătorești sau în închisori.
Conducătorii legionari, îndepărtați dela o guvernare unde sperau să ajungă pe obișnuitele căi constituționale, au încetat chiar a doua zi după ce au fost puși în situația de a nu mai putea activa legal, să mai activeze. Revendicările populare care își găsiseră o atât de largă întrebuințare ca lozinci în propaganda lor demagogică, au fost dintr’odată uitate. Lupte economice, fie ale muncitorimii, fie ale țărănimii, „Garda” și cadrele ei libere nu au condus în acești ani. Frământările sociale și politice, din tot timpul dictaturii, au rămas străine mișcării legionare. Circulările și celelalte publicații pe care le scoteau clandestin cadrele legionare erau doar o înșirare goală de fraze, care nu spuneau nimic. Marii înfăptuitori sociali, așa cum îi doriseră massele, se dovedeau doar niște oameni dezarmați, slabi, nevolnici, care cel mult se încurcau în fraze mistice și proslăvitoare a morții mântuitoare. Literatura clandestină legionară din timpul dictaturii regale, oferă un irefutabil testimoniu al sărăciei de conținut, a ceea ce reprezenta „Garda” în acel timp.
Este adevărat că măsurilor represive, conducerea legionară, rămasă liberă sau refăcută după suprimarea lui Co-
