mișcare, date fiind raporturile pe care le stabilise cu regimul dictatorial al regelui Carol al II-lea.
Massele — ne gândim la acele sute de mii de țărani, mici burghezi și chiar muncitori care au sprijinit mișcarea legionară până în 1938 — s’au îndepărtat de „Gardă” în anii dictaturii. Aceasta este adevărata cauză a slăbirii și descompunerii ei între 1938 și 1940. Popularitatea legiunii începu să aparțină trecutului.
Pentruce?
Este adevărat că un puternic curent popular asigurase în trecut succesele legiunii. Mai ales pe cele electorale. Dar această popularitate, ba chiar mistica pe care propagandiștii legionari parvenise s’o creeze și s’o încetățenească, nu erau pentru masse, mai ales pentru cele țărănești, simple și goale formule idealiste. O parte a țărănimii — și această parte creștea din ce în ce mai mult — vedea în mișcarea legionară nu doar pe apărătorii credinței creștine, ci pe proprii ei mântuitori, pe acei care urmau să pună capăt mizeriei și împilării, să aducă soluția mult așteptată permanentelor și cruntelor ei nevoi. Acele pături din țărănime, din muncitorime și din mica burghezie care formau aderența de massă gardistă credeau în legiune, nu pentru că asupră-i se pogorâse harul Arhanghelului Mihail, ci pentru că vedeau în conducătorii ei luptători îndârjiți și, mai ales, pe realizatorii și înfăptuitorii de mâine ai năzuințelor populare. Sub haina misticii religioase în care „Garda” știuse să se îmbrace, acei care credeau în ea erau preocupați nu de problemele spirituale pe care le vânturau ideologii și esteții gardiști, ci de multiple și grele suferinți materiale imediate.
Luptători neînfricați? Mari realizatori sociali?
Felul în care conducătorii legionari, în frunte cu Căpitanul, au reacționat la primele măsuri represive luate împotriva lor și a organizațiilor pe care le conduceau, a adus o lovitură mult mai gravă mișcării și popularității ei, decât toate măsurile în sine. In adevăr, disolvarea organizațiilor din
