zații. In rândurile membrilor obișnuiți ai mișcării, acest fel de activitate n’a găsit imitatori decât doar în timpul guvernării legionare și a rebeliunii, atunci când asasinatul a luat un caracter de massă. Explicația acestui din urmă fenomen o vom vedea atunci când vom cerceta guvernarea legionară și rebeliunea care i-a urmat. Nici atunci, nici înainte însă acest fel de activitate nu a putut califica Garda ca o mișcare revoluționară. Adevăratul ei caracter a apărut tocmai în timpul guvernării. Dar să nu anticipăm.
Este necesar să subliniem însă că deși sub dictatura carlistă mișcarea legionară își continuă activitatea teroristă, acest fapt nu a putut masica adevărata situație a mișcării, așa cum a evoluat ea după 1938.
Odată cu primele măsuri luate împotriva mișcării legionare, ea fiind încă o organizație legală, de massă, începe procesul descompunerii ei. Dar cauzele acestei descompuneri și ale slăbirii „Gărzii” nu trebuesc căutate în suprimarea unora dintre cadrele ei sau în condițiile de clandestinism în care fusese împinsă. Mișcarea legionară era, în adevăr, lipsită de vechiul ei aparat și nu se mai putea, cel puțin formal, sprijini pe formațiunile ei paramilitare. Dar nu aici, încăodată, trebue văzut adevăratul motiv, pentru care în tot timpul dictaturii regale „Garda” a pierdut teren, iar în momentul în care, la 6 Septemvrie 1940 regimul se prăbușește, ea nu putea prezenta decât înfățișarea unor grupări izolate, desorganizate, lipsite de legături între ele. Singurele ei organizații, care se menținuseră, erau grupările teroriste din București și din alte două sau trei centre din țară. Ca organizație de massă însă, legiunea nu reprezenta decât o epavă, o umbră a ceea ce fusese odinioară. Cu atât mai isbitoare apărea slăbiciunea Gărzii, la începutul lui Septemvrie 1940, cu cât noua conducere avusese în ultimele luni o anumită libertate de
