toate țările din Central Europei, care au restrâns și mai mult libera circulație a capitalului bancar vagabond.
Toate aceste momente au dus la o deplasare în raportul de forță în cadrul capitalului bancar activ în România, întărind în special poziția „Băncii Naționale”, care prin reescontul ei rămânea aproape singura sursă de finanțare a băncilor aflate încă în viață, după furtună.
Cea de-a doua împrejurare a fost intervenția legiuitorului în reglementarea comerțului de bancă. Printr’o lege din 1935 se limitează activitatea instituțiilor financiare, mărginindu-se posibilitățile de investiție industriale, interzicându-se cumpărarea imobilelor de raport, a mărfurilor, a titlurilor și acțiunilor producătoare de dividend peste o anumită limită, etc. Aceste îngrădiri impuse pe cale de lege, își găsesc o completare prin asigurarea omnipotenței „Băncii Naționale”, care va putea exercita de acum înainte dreptul de supraveghere și control asupra întregului domeniu bancar. Situației de fapt a „Băncii Naționale” i se adaugă o consacrare legală.
Dată fiind limitarea câmpului de activitate a capitalului bancar străin și autohton în România după 1931 și slăbirea mijloacelor financiare de care puteau dispune băncile aici, se impune o întrebare. De unde și-a luat capitalurile necesare noilor investiții, măririi utilajului vechiu, etc., industria autohtonă, aflată în necontenit progres tocmai în anii premergători instaurării regimului dictatorial al lui Carol al II-lea?
Până în anul 1929, am văzut că o asemenea întrebare găsea un răspuns ușor și satisfăcător: atotputernicul capital bancar, el finanța și bineînțeles controla marea industrie. Instituțiile bancare constituiau colectoarele principale care strângeau capitalul lichid și-l îndreptau apoi spre diversele ramuri industriale. Dacă și după 1931 marile bănci bucureștene continuă să facă asemenea operații, măsura în care o fac
