încercat s’o facă și s’o acrediteze publiciștii gardiști sau apologeții ei. „Garda de Fier” n’a fost — n’a putut să fie — o organizație revoluționară; nici în ideologia, nici în programul și nici în obiectivele ei sociale și politice. Și nici în metodele ei de luptă. Dacă în această privință s’a putut naște o confuzie, ea s’a datorat nu atât producției literare, de care am pomenit mai sus, ci mai cu seamă activității teroriste a „Gărzii”, care, în anumite pături populare, a produs o puternică impresie.
Atentatul politic practicat de mișcarea legionară, prin violența lui, prin riscul personal pe care îl comporta și prin misterul care îl învăluia — rod al conspirației și al disciplinei oarbe — a creat în jurul „Gărzii” o atmosferă de revoluționarism romantic. Dar era numai o aparență, născută din superficiala cercetare a acestui fel de activitate, și din lipsa unei juste analize în raport cu ceea ce reprezenta, în adevăr, legionarismul. Atentatul politic individual — spunea Lenin — nu are nimic comun cu violența acțiunilor unei revoluții populare.
In adevăr, istoria mișcării revoluționare internaționale oferă atâtea exemple, în care activitatea teroristă individuală — când nu era opera unor provocatori, ceea ce s’a întâmplat adeseaori — a fost subordonată unor scopuri reacționare. Atentatul politie în sine nu are nici un fel de semnificație. El poate fi opera Sofiei Perovska sau a lui Azev. El a putut fi un gest revoluționar la Collet sau a isvorît din tenebroasele conspirații ale celor care i-au ucis pe Liebknecht sau pe Roza Luxemburg.
Simpla activitate teroristă a „Gărzii” nu era suficientă să transforme mișcarea într’o organizație revoluționară. La baza acestui terorism era de fapt un amestec de anarhism primar și de misticism medieval, amestec caracteristic mentalității acelora care, în echipele morții, cultivau asasinatul individual ca armă politică. In același timp, grupările teroriste constituiau o mică majoritate, în cadrul întregii organi-
