era doar o simplă măsură tactică, menită să apere cadrele mișcării și să le păstreze, pentru viitor, asigurându-le și posibilitatea unei libere activități politice.
In primul rând, care putea fi câștigul politic și moral pentru o mișcare de massă, când toți conducătorii ei, din luptători contra unui regim, împotriva căruia au tunat și fulgerat ani de zile, se transformau, deodată, în servilii și umilii lui adulatori? In ce postură se înfățișau ei înaintea propriilor aderenți, atunci când loviturilor primite de mișcarea pe care o conduceau răspundeau cu acte de supunere și manifestări servile? Când din „opozanți neînfricați” și „revoluționari răzbunători”, se declarau gata, fără rezerve, se încadreze și să slujească dictaturii regelui Carol al II-lea?
Dar era o circumstanță mai agravantă. Dacă o asemenea tactică, menită să păstreze cadrele, mai putea, cel puțin aparent, fi susținută până în toamna anului 1938, când a fost ucis Codreanu sau, ca să fim și mai largi, până la măcelurile din Septemvrie 1939, ce justificare mai puteau avea asemenea susțineri după aceste date? De fapt, toată „tactica” nu era altceva decât expresia lașității și a oportunismului conducătorilor legionari. O asemenea atitudine era incompatibilă — lucrul este inutil să-l accentuăm — cu a unei mișcări revoluționare, așa cum pretindea legiunea că este. Ea corespundea, în schimb, perfect, mentalității și structurii sufletești a celor care se aflau în fruntea ei.
Numai stupiditatea, miopia și îngustimea de minte a dictaturii regale a făcut martiri din toți acești oameni, care capitulaseră și se înjosiseră în mod public. Cei astfel suprimați nu au, în adevăr, nici o vină și nici un merit în acest martiraj, după cum eroismul lor a fost, pe deantregul, inventat „post mortem”.
Nimic nu a justificat atribuirea unui caracter revoluționar mișcării legionare, în cadrele și aderența ei, astfel cum au
