servilism din ce în ce mai pronunțat față de Berlinul nazist întărea curentele opoziționiste, mai ales în acele pături care erau angajate față de capitalul franco-englez. Deci nici din punct de vedere extern nu era cu putință o coalizare de forțe interne în jurul regimului personal al lui Carol al II-lea.
Nici slăbiciunea organizațiilor nou create, nici necesitatea în care se găsea dictatura să-și caute singurul suport în organele statului, nici impopularitatea politicei practicate nu puteau ele singure în mod automat, să ducă la prăbușirea ei. Lipsa de trăinicie și de vitalitate, precum și inexistența unei reale forțe combative nu puteau apărea la suprafață, în toată realitatea lor, atâta timp cât adversarii dictaturii nu erau în stare, în mod organizat, deci consecvent, și temeinic, să înceapă o luptă împotrivă-i.
Am arătat întrucât politica pseudo democrației românești, cu oportunismul, cedările și inconsecvența el, a ușurat lovitura de stat și, indirect, a făcut posibilă înscăunarea noului regim. In cursul celor doi ani, până la izbucnirea crizei din Iunie 1940, nu s’a ridicat din sânul opoziției burgheze nici un partid și nici o grupare nu a încercat organizarea și canalizarea curentelor anti-dictatoriale. Inițiativa pornită în această direcție și cu un asemenea obiectiv de către Partidul Comunist a rămas izolată și nu a găsit nicăeri, în blocul anti-carlist format din conducătorii național-țărăniști, liberali și social-democrați, înțelegere sau sprijin efectiv. Coalizarea tuturor forțelor anti-dictatoriale nu s’a putut face, din spirit oportunist și din lipsa de curaj a celor care se aflau în fruntea partidelor de opoziție. Mai mult, cu rare excepții, cei mai mulți dintre acești conducători erau într’o veșnică căutare a unor formule de compromis și de împăcare cu dictatura regală.
Dacă unii oameni politici au rămas totuși pe vechile
