Baza dictaturii regale era, așa după cum am văzut, îngustă și nestabilă. Atât timp cât numai corpul ofițerese și birocrația statului — și acestea nu în totalitatea lor — constituiau singurele puncte de sprijin ale regimului carlist, nu se putea vorbi de o bază reală. In adevăr, în cei doi ani și jumătate de guvernare absolutistă, nici una din creațiile dictaturii, menite să le transforme în organizații populare, nu dovedise o vitalitate proprie și nu prinsese rădăcini în massă. Aderența populară față de „F.R.N.” cât și de „Gărzile Naționale” a rămas, tot timpul, doar formală, chiar în acea mică măsură în care nu exista obligativitatea și constrângerea înscrierii în aceste două organizații. „Partidul Națiunii” s’a născut, dela început, mort, deși era menit să fie organul politic oficial al dictaturii.
Acele formațiuni înființate în scopul alimentării cultului regalității absolutiste n’au cunoscut nici ele o soartă mai bună. „Străjerea”, „Frontul Studențesc”, „O.N.E.F.”-ul, toate se mențineau în viață numai datorită caracterului oficial pe care îl aveau și masivelor fonduri pe care le mânuiau conducătorii acestor organizații, aleși dintre devotații regimului.
Desființarea sindicatelor și înlocuirea lor cu bresle, organizarea timpului liber al muncitorilor prin „Muncă și Voe Bună”, coruperea și totala integrare în regimul dictatorial a celor mai mulți dintre conducătorii mișcării sindicale reformiste și a unor calificați exponenți ai partidului social-democrat, au avut, în ceea ce privește muncitorimea, un tot atât de mic succes. Aici, opoziția împotriva absolutismului și a tuturor măsurilor politice și sociale anti-democratice, dintre care cele mai multe cu caracter deschis fascist, s’a menținut vie, luând nu o singură dată forme de manifestări deschise.
Parlamentul și alegerile din vara anului 1939 au fost o simplă parodie, care nu a înșelat pe nimeni. De altfel, ales numai de formă și exclusiv din oameni regimului, parlamentul
