Rezultatul acestor răsturnări a fost o retragere masivă de depozite — 23,2 miliarde lei în câteva săptămâni — urmate de o paralizare a întregii vieți financiare, apărând totodată și toate semnele evidente ale neîncrederii publicului față de instituțiile bancare. A urmat, datorită pierderii de capital și restrângerii mijloacelor de finanțare străine venite pe calea depozitelor și contului curent, o îngrădire a sferei de influență a capitalului bancar pe piața internă. Ingrădirea apare în special la capitolul privind finanțarea industriei. Vom ilustra aceasta citând din nou bilanțurile băncilor de care ne-am ocupat mai sus: „Banca Românească” și „Banca de Credit Român”. La sfârșitul crizei, fondurile de finanțare ale celei dintâi scad la 2,9 miliarde lei, dela 3,5 miliarde în 1929. Iar la cea de-a doua, aceste mijloace însumează 1,7 miliarde lei, față de 2,6 miliarde, câte erau înainte de criză. Participările industriale, trecute ca atare în bilanțuri scad dela 3,6 miliarde în 1931 la 1,2 miliarde lei în 1938, adică cu 69%.
Dar nu numai aceste cifre dovedesc slăbirea poziției capitalului bancar pe piața internă. Alte două împrejurări, deși diferite ca origină, au dus la același rezultat.
In primul rând, legăturile băncilor românești cu marile întreprinderi financiare din Apus, suferă puternice lovituri. Afluxul de capital străin aproape că încetează. Crahul Kredit Anstalt-ului din Viena și al altor întreprinderi din Centrul Europei, care făceau oficiul de a replasa pe piețile din sud-estul Europei împrumuturile contractate din apus sau de peste Ocean, și-au încetat operațiile. Apoi, o serie întreagă de măsuri legislative luate la noi în țară, pentru îngrădirea efectelor crizei, cum a fost Legea Concordatului Preventiv și a Conversiunii Datoriilor Agrare, subliniind directa intervenție a Statului în materie de credit, răpeau deținătorilor capitalului bancar din străinătate siguranța investirilor făcute aici. In sfârșit, au intervenit restricțiile valutare, generalizate în mai
