Dacă represiunea anti-legionară, așa cum a fost concepută și pusă în practică, nu și-a atins scopul — și nu-și putea atinge scopul — ea dovedea totuși un lucru. Anume, că în toamna anului 1939, regimul în fruntea căruia se găsea regele Carol se simțea destul de consolidat încât să poată, liber pe mișcările lui, duce până la sfârșit măsurile represive pe care le-am văzut.
Am arăta care era unul din punctele de sprijin ale acestei consolidări. Era repriza economică, continuată și după 1938. La aceasta trebuesc adăogate și unele măsuri, de astădată de natură politică și administrativă, pe care guvernele dictaturii le-au luat și care și ele, în anumită măsură, au contribuit să-i consolideze situația.
Armata și aparatul de stat erau cele două forțe organizate pe care se sprijinea dictatura din România. Primele măsuri, de oarecare importanță, priveau aceste două corpuri constituite, în sensul „reîntineririi cadrelor lor”. Astfel, prin masive pensionări, puneri în disponibilitate, demisii mai mult sau mai puțin forțate o întreagă schimbare s’a făcut în cursul anilor 1938/1939, atât în corpul ofițeresc, cât și în principalele departamente administrative.
Cel mai tipic exemplu îl oferă magistratura. Astfel 70% din totalul magistraților au fost schimbați din locurile lor prin avansări, transferări și numiri directe. Acest procentaj reprezenta un număr de 2.013 magistrați. Un număr de 552 tineri au fost numiți din nou, în magistratură. (Declarația lui V. Iamandi, din 26 Noemvrie 1938).
Același lucru s’a petrecut — într’o proporție ridicată — în armată, unde elementele tinere au fost avansate, creindu-se totodată corpului ofițeresc noi privilegii materiale și morale.
In învățământul primar au fost numiți 4.639 învățători fără posturi; în cel secundar au fost numiți 1.162 licențiați, din 2068 postulanți. („România” din 2 Iulie 1939).
