potriva conducătorilor gardiști s’ar fi întors împotriva celor care ar fi trimis-o.
Garda nu putea fi politicește combătută și politicește desființată decât de un regim care, în interior, ar fi vorbit în numele unei democrații reale, reprezentând voința nemijlocită a masselor populare, iar pe teren extern s’ar fi opus oricărei conlucrări sau compromis cu Germania hitleristă. Un asemenea regim putea opune ideei de dictatură, reprezentat de „Garda de Fier”, dreptul masselor populare să se conducă prin reprezentanții lor, liber aleși. Demagogiei sociale îi putea opune realizări concrete și imediate, cu caracter în adevăr popular. Trădării naționale legionare îl putea opune, apărarea independenții poporului român și a popoarelor conlocuitoare, amenințate, deopotrivă, cu subjugarea de către cel de al III-lea Reich.
Lupta dusă în acest fel împotriva mișcării legionare nu excludea măsurile represive, inclusiv pedeapsa capitală. Pentrucă și în ultimul caz șefii legionari, corupți și pervertiți, nu urmau să fie convinși, ci suprimați. Trecutul lor plin de crime și asasinate, precum și întreaga activitate desfășurată, chiar atunci când nu îmbrăca un caracter violent și ucigaș, îndreptățeau asemenea măsuri. Toată această operă de purificare socială și națională ar fi înlăturat câțiva indivizi, după ce însă rădăcinile sociale și politice ale legionarismului ar fi fost distruse, atât în realitatea vieții publice din România, cât și în conștiința și convingerile masselor, înșelate și orbite de o propagandă lipsită de orișice scrupule.
Incăodată însă, toate aceste cai erau închise pentru oamenii dictaturii regale. In momentul în care s’a produs conflictul cu mișcarea legionară ei n’au putut recurge la alte mijloace decât cele mai simpliste, adică cele polițiste.
Contrazicerea în care s’a găsit astfel dictatura regală oferă un plastic exemplu al anarhiei și lipsei de principii, a desagregării cane caracteriza viața politică a țării, în acel timp.
