Dar dacă represiunea a fost socotită necesară, s’a născut și întrebarea: care urma să fie punctul de plecare? Să fie combătută Garda pentru ceeace era ea în realitate sau, dimpotrivă, pentru ceea ce parvenise, prin demagogica ei propagandă, să reprezinte? Chestiunea pusă principial, acestea erau singurele puncte de vedere posibile, dela care se putea pleca în combaterea politică a mișcării legionare. Dar dictatura nu putea îmbrățișa nici pe unul nici pe celălalt.
Să combată „Garda” ca mișcare reacționară, ar fi trebuit s’o facă în numele democrației sau, în orice caz, pe o platformă apropiată. Dar aceasta ar fi fost un non-sens și ar fi fost în contrazicere cu întreg regimul personal, inaugurat prin lovitura de stat. Căci nu trebuie să se uite că însăși dictatura lui Carol al II-lea nu era altceva decât expresia forțelor reacționare, care stătuseră ani de zile la spatele mișcării legionare și o sprijiniseră efectiv în toată epoca ei de creștere.
Să demaște „Garda” pentru conținutul social pe care prin agitație și propagandă îl căpătase, chiar împotriva voinții celor care o conduceau? Lucrul n’ar fi dat niciun rezultat, util dictaturii. Nu numai pentrucă conducătorii legionari ar fi putut dovedi, fără multă greutate, similitudinea ideologică și politică între ceca ce doreau unii și realizaseră ceilalți, dar demascarea mișcării legionare în numele reacțiunii, a intereselor vârfurilor moșierimii și ale marii burghezii care se simțeau amenințate în pozițiile lor de massele aflate sub influența legionară, ar fi demascat de fapt dictatura regală și nu Garda. Regele voia doar ca el să înfățișeze pe adevăratul reprezentant al adevăratelor interese și năzuințe populare. Nu avea deci nici un interes ca printr’o campanie de presă sau prin procese răsunătoare să situeze în opinia publică „Garda”, într’o asemenea ipostază. La baza caracterului „popular” al dictaturii era doar aceeași demagogie, același arsenal de înșelătorii și mistificări de care se folosise și conducerea legionară în propaganda ei. Deci săgeata îm-
