să se orienteze din ce în ce mai mult spre cel de al III-lea Reich. Fiind vorba de interesele imediate și nemijlocite ale dictaturii, care își căuta un suport în hitlerism, reprezentantul reacțiunii în Europa, apropierea de Berlin a constituit o preocupare permanentă, atât pentru regele Carol, cât și pentru acei care îl înconjurau. Și aceasta încă înainte de lovitura de stat. Astfel, rând pe rând, emisarii Germaniei au găsit o primire din ce în ce mai bună în țară. Acordul economic încheiat în primăvara anului 1939, despre care am vorbit, constituia doar un început. Slăbirea și paralizarea Micii Ințelegeri încă înainte de prăbușirea Cehoslovaciei, distanțarea delegațiilor României la „Liga Națiunilor” de curentele antigermane, sabotarea unei politici de securitate colectivă, o activă politică anti-sovietică — toate acestea constituiau tot atâtea puncte de contact cu Berlinul. In același timp, în țară, nu numai minoritatea germană, dar și direcții trimiși hitleriști în România se bucurau de un regim privilegiat, fapt nu o singură dată scos în evidență și subliniat de presa din străinătate.
Cum ar fi fost posibilă atunci o demascare a Gărzi de Fier ca instrument al nazismului, când acest rol, cu mai multă sau mai puțină consecvență îl juca însuși regele și regimul lui?
Apoi însăși geneza și ideologia regimului dictatorial, sub Carol al II-lea, constituiau cea mai mare piedică în calea unei atitudini politice față de „Gardă”.
Nu din motive programatice, ideologice, a practicelor sau a întregii structuri reacționare a mișcării legionare s’a născut conflictul, care făcea necesară represiunea. Cu aceste toate, oamenii dela guvern erau complet de acord și nu printr’o eroare sau din naivitate regele încurajase atât de fățiș Garda și pe militanții ei. Ci în deplină cunoștiință, atât a scopurilor cât și a mijloacelor de activitate legionare.
