Este aici locul să cercetăm pentru ce represiunile anti-legionare, din timpul dictaturii regale, s’au desfășurat pe o linie, căreia aproape nimeni nu i-a putut da o explicație justă.
Cauzele care au împiedicat pe rege și pe oamenii care îl înconjurau să combată mișcarea legionară politicește și nu doar prin simple măsuri polițienești, s’o demaște printr’o largă campanie de presă, arătând adevăratele scopuri și interesele pe care le serveau conducătorii ei, sunt multiple. Aceste cauze nu aveau un caracter întâmplător, ci erau strâns legate de însăși esența regimului dictatorial.
Putea oare dictatura regală să se situeze, în combaterea Gărzii, pe un teren ideologic sau programatic? Desigur că nu, deoarece în întreaga activitate pe care o desfășoară dictura în politica internă, nu făcea altceva decât încerca să realizeze programul legionar, pe care îl copia cu fidelitate. Suprimarea regimului constituțional, desființarea partidelor politice și a tuturor libertăților publice, distrugerea organizațiilor muncitorești, liber constituite, sugrumarea presei de stânga și încercarea de a transforma România într’un stat totalitar — toate acestea erau doar articole de dogmă legionară. Nici rasismul, ca concepție și mijloc de ațâțare, și, apoi, de spoliere n’a fost ignorat sau neglijat, ci aplicat doar cu mai puțină consecvență. Antisemitismul a fost însă proclamat politică de stat și primele măsuri care tindeau să excludă pe evrei, nu numai din viața politică, dar și din cea economică au și fost luate sub dictatura lui Carol al II-lea.
In politica externă, deasemenea, dictatura cu greu ar fi putut aduce acuzații Gărzii. Este adevărat că România a continuat și după Fevruarie 1938 să mențină legături cu Franța și Anglia. O îndemna la aceasta, după cum am văzut, interesele anumitor pături ale burgheziei române, dornice de a păstra neștirbite hotarele Ardealului. Dar acest lucru nu a împiedecat, totuși, ca politica externă românească
