pe cele ale adversarului. Pentru o mișcare politică, ambele erori, care în cazul de față se completau, nu-i puteai fi decât funeste. Ceea ce s’a și întâmplat, în realitate.
In aceste condiții, asasinarea lui Călinescu a rămas un gest izolat, incapabil să electrizeze massele și, spontan, să le împingă la luarea unei atitudini revoluționare față de dictatura regală. Dar ceva mai mult. Rezultatul imediat al acestui asasinat a fost tocmai contrariul celui pe care îl așteptau conducătorii legionari. In masse — cu rare excepții — s’a născut, ca reacțiune, un puternic curent anti-gardist. Aceasta nu din devotament pentru dictatura regală sau din simpatie pentru cel ucis. Reacțiunea mulțimii apărea foarte explicabilă: în gestul terorist gardist ea vedea mâna Germaniei și o încercare din partea conducătorilor ei, să subjuge pe această cale, România. Numai felul în care dictatura a organizat și a dus la îndeplinire cea de a doua represiune anti-legionară, asasinând în massă zeci de închiși, străini cu totul de atentat, împușcând apoi alte zeci de oameni care nu aveau nici o legătură cu Garda și cădeau victime doar unor uri personale, a anihilat, în mare parte, reacțiunea anti-legionară născută în massele populare.
In jurul legiunii s’a creat, în schimb, din nou o atmosferă de martiraj, care a ușurat munca agitatorică și propagandistică a celor rămași în libertate. Decimarea cadrelor legionare nu a contribuit nici măcar la slăbirea reală a mișcării. Cauzele descompunerii ei erau cu mult mai adânci și, în cea mai mare parte, independente de activitatea celor care guvernau și de măsurile lor polițiste și teroriste.
In schimb, a doua represiune anti-gardistă a contribuit și mai mult ca ura și disprețul față de rege și de dictatura lui să crească și să se adâncească, slăbindu-i poziția în fața masselor populare.
Dar ne grăbim să adăugăm: represiunea anti-gardistă, în conținutul ei, n’a fost „o greșală” a dictaturii regale, ci se blasa pe singura linie a posibilităților ei de a combate mișcarea legionară.
