astfel de mișcare, în momentul în care atingeau granița bucovineană.
Dar așteptările conducerii legionare s’au dovedit, imediat, deșarte. Iar premisele dela care porniseră, cu totul false.
In ziua de 26 Septemvrie 1939, dealungul graniței bucovinene nu se găseau așteptatele trupe hitleriste, ci Armata Roșie. Nu cel de al III-lea Reich, ci Uniunea Sovietică devenise astfel vecină cu România și în această parte a țării.
Intervenția Uniunii Sovietice în Polonia, iată primul fapt nou produs.
Dacă destrămarea Poloniei și înaintarea trupelor sovietice n’ar fi urmat un tempo atât de precipitat, este mai mult ca probabil ca în situația creată — care era cu totul deosebită decât cea scontată — asasinarea lui Călinescu ar fi fost amânată. Timpul prea scurt n’a permis însă o schimbare a celor hotărâte, date fiind intensele pregătiri care stăteau la baza unei întreprinderi de acest fel. Atentatorii au deschis focul, deși gloanțele lor urmau să răsune în pustiu.
Dar presupunând că nu Armata Roșie, ci trupele germane s’ar fi găsit în ziua de 26 Septemvrie 1939 la granițele României, totuși nu erau mai puțin lipsite de temeiu așteptările conducătorilor legionari. Nu numai aprecierea situației internaționale, dar și a celei interne era nejustă.
In primul rând, pentru că mișcarea legionară — așa cum vom arăta pe larg, mai departe — încetase, din multiple cauze, să mai reprezinte încă din cea de a doua jumătate a anului 1938 o forță. Popularitatea „Gărzii” aparținea trecutului. Din sutele de mii de voturi, din încrederea arătată de o mare parte a masselor țărănești și chiar a unor categorii muncitorești, rămăsese abia un ecou, din ce în ce mai slab, a ceea ce fusese odată puternica și populara Legiune.
In al doilea rând, intervenise o relativă, restrânsă și foarte labilă, dar cu toate astea o consolidare a dictaturii regale. Dacă noua conducere păcătuia grav supraprețuindu-și propriile forte, nu păcătui mai puțin grav subprețuindu-le
