asasinat a fost opera conducătorilor gardiști, care aveau răspunderea mișcării.
Evenimentele externe și stările interne, judecate superficial, puteau să apară, în adevăr, favorabile unei răsturnări a regimului carlist, printr’o lovitură insurecționară.
In cercurile guvernamentale, până sus de tot, rapida înaintare a trupelor germane în Polonia născuse o atmosferă de adevărată panică. In rândurile armatei și a aparatului de de stat — sprijinul organizat al dictaturii — apăruseră semne de dezorientare și intimidare. Nu era oare de așteptat ca, Reichul devenind vecin cu România, Hitler să inițieze și deci să sprijine o înlocuire a regimului atunci existent, cu unul legionar? Era doar îndeobște cunoscut că presa și organizațiile partidului nazist duseseră o vie campanie cu ocazia suprimării lui Codreanu, iar regele Carol și dictatura lui fuseseră atacate cu destulă violență. De aceea subordonarea României Reichului nazist, pe calea unor schimbări interne — metodă deja folosită în Austria și în Cehoslovacia — apărea multora ca o certitudine. Dată fiind puterea militară de care tocmai atunci dădea o impresionantă dovadă Germania și slăbiciunea regimului personal al lui Carol al II-lea, se putea naște credința că o asemenea încercare nici măcar nu comporta prea mari riscuri.
Conducătorii legionari erau predispuși cu atât mai mult să judece astfel lucrurile, cu cut o asemenea judecata corespundea propriilor lor dorințe. O singură lovitură de forță — iar asasinarea lui Călinescu putea fi astfel interpretată — și toți adversarii regimului, toți acei nemulțumiți de roadele guvernării personale, atât de numeroși în toate straturile populare, urmau să se ridice stihinic și să doboare dictatura. Armatele germane urmau să sprijine, cu forță militară, o
