a Poloniei, o victorie tot atât de rapidă împotriva Franței și Angliei apăreau puțin probabile. In orice caz, o asemenea eventualitate nu se plasa într’un viitor prea apropiat.
Mai erau apoi aliații: Franța și Anglia. Dar dacă o intervenție germană nu era de temut, surprizele puteau veni cu atât mai puțin dela adversarii celui de al III-lea Reich. Franța și Anglia aveau încă strânse raporturi de amiciție cu România, iar cea din urmă, prin garanțiile date cu câteva luni numai înainte de începerea ostilităților, dovedea interesul deosebit pe care îl purta menținerii statu-lui quo în Balcani. In același timp, legăturile guvernelor din Londra și Paris cu dictatura regală erau dintre cele mai bune, din chiar momentul instaurării noului regim. Nu numai că în capitalele celor două țări nu se schițase vreo reacțiune potrivnică loviturii de stat din Fevruarie 1938, dar presa oficioasă din cele două țări salutase călduros întorsătura luată de evenimentele din România, socotind regimul personal al regelui Carol al II-lea drept o garanție că amestecul Germaniei aici va găsi în viitor o mai puternică și consecventă opoziție.
Rămânea U.R.S.S.-ul. Eliberarea Poloniei răsăritene de către Armata Roșie prelungise hotarul comun al României cu marea republică dela Răsărit. Dar atitudinea luată, dela început, de către guvernul sovietic față de războiul început, politica sa pacifică, necontenit subliniată, neamestecul ei în afacerile interne ale țărilor limitrofe — toate acestea constituiau temeinice motive pentru ca dictatura din România să nu aștepte vreo intervenție de peste Nistru. Ceva mai mult: Regele și oamenii politici care îl înconjurau și-au permis în tot cursul iernii anulai 1939/40 o politică de permanentă provocare, de fățișă dușmănie împotriva Uniunii Sovietice.
