apus, Reichul era condamnat la inactivitate în această direcție. Deci, din această parte și în aceste împrejurări, România nu avea să se teamă de un act dușmănos. Și, dela sine înțeles, nici dictatura regală sau beneficiarii ei. Ba dimpotrivă. Sub dictatură doar România încheiase un acord economic — în primăvara anului 1938 — cu Germania nazistă, care asigura acesteia din urmă un loc cu totul privilegiat în comerțul extern al țării și deschidea porțile unei directe imixtiuni pentru emisarii ei, în economia națională a țării.
Este suficient să amintim că prin acest acord Germania își asigura proprietatea nediscutată în ce privește grânele și lemnul românesc și a unei bune părți din exportul petrolului. România făcea toate vânzările în mărci, lipsite de o valoare circulatorie europeană, iar compensațiile erau foarte problematice.
Aplicarea din partea guvernanților de atunci ai României a acestui acord, într’un spirit cât mai bine voitor, avea pentru Germania — mai ales după începerea ostilităților — o deosebită importanță. După cum însuși rolul pe care România urma să-l joace în economia de războiu germană, o situa pe primul plan al atenției și interesului conducătorilor naziști. Petrolul și grâul românesc prezentau doar o valoare deosebită. De oarece în toamna sau primăvara anului 1939—1940 Hitler nu se putea gândi la o ocupare militară a României, nu interesele politice, ci cele economice prevalau. De aceia legăturile cu dictatura nu numai că au fost menținute, dar chiar întărite și amplificate.
De altfel, România nu ocupa, din acest punct de vedere, o situație singulară. Intreg sud-estul european rămăsese în afara zonei propriu zise a războiului. Numai după ce campania din apus s’ar fi terminat, printr’o victorie germană, țările din acest colț al Europei puteau ocupa un loc central în planurile militare și politice ale celui de al III-lea Reich. Dar în toamna anului 1939, cu toată înfrângerea neașteptat de rapidă
