tăților să mai prezinte vre-o deosebită importanță pentru politica românească. Legăturile militare și diplomatice între cele două țări aveau un caracter bine definit și un obiectiv precis. Anume, realizarea unui front comun-politic și militar împotriva Uniunii Sovietice și strânsa cooperare, în caz de războiu, între cele două armate.
Ascuțirea conflictului și, apoi, isbucnirea războiului între Polonia și cel de al III-lea Reich, precum și încheerea pactului de neagresiune germano-sovietic, care limita, cel puțin pentru un moment, întinderea războiului în răsărit, au lipsit dintr’odată de orice obiect alianța polono-română. In noua situație creată de rapida desfășurare a evenimentelor, tratatele României cu republica vecină își pierdură astfel orice valoare practică.
Mai important însă decât acest fapt și cu consecințe mai grave, nu numai pentru viitor, dar chiar pentru prezentul imediat, îl constituia apropierea armatelor germane de granița bucovineană. (Intre timp, însă, nu armatele Reichului, ci Armata Roșie a ocupat poziții în tot lungul acestei granițe).
Totuși și din acest punct de vedere, faza în care intrase războiul nu constituia un motiv de prea mare îngrijorare pentru guvernanții de atunci ai țării. Cel puțin aceasta se putea deduce din atitudinile și actele lor. Mai ales după ce primele momente de panică trecuseră și o judecată obiectivă asupra situației a fost posibilă. Pentru acești conducători, lucrul era clar: după lichidarea războiului din Polonia, întreaga greutate a operațiilor militare urma să se mute pe frontul din Apus, teatrul principal și, după cum părea atunci, hotărâtor al întregului războiu. Atât timp cât durau acolo ostilitățile — și date fiind însemnatele forte armate aruncate în luptă era de prevăzut că ele vor fi de lungă durată — România putea să se simtă încă în deplină siguranță. Căci singura primejdie care apărea guvernanților la orizont, pe atunci, venea din partea Germaniei și a tendințelor ei expansioniste în sud-estul Europei. Dar, ocupat cu războiul în
