Mărirea bugetului, împrumuturile de înzestrare, impunerile „speciale” și acele nenumărate exorțiuni denumite „daruri benevole” furnizau sume din ce în ce mai mari. Oamenii dictaturii, în frunte cu regele, aveau astfel la îndemână suficiente mijloace pentru o finanțare pe scară largă a industriei grele și a tuturor celorlalte ramuri din industria manufacturieră, care furnizau fie materiale pentru fortificații, fie echipament și subsistențe pentru armată.
In domeniul economic deci, ca mânuitoare a unei însemnate părți a capitalului național, dictatura a continuat să fie activă, fără întrerupere, în cei doi ani și jumătate ai existenții ei.
Inceputul războiului, în toamna anului 1939, nu a adus schimbări esențiale în situația României. Până la deslănțuirea campaniei din Franța, în primăvara anului următor, desfășurarea lui nu a modificat nici din punct de vedere intern, nici de cel extern „statu quo”. Regele Carol și elementele din jurul lui considerau începutul războiului chiar ca o ușurare a încordării internaționale și priveau „viitorul țării”, dar mai ales pe acel al dictaturii — ceea ce îi interesa mai deaproape — cu optimism și încredere. Iată, de pildă, un crâmpeiu dintr’o cuvântare a lui Gh. Tătărescu, pe atunci prim-ministru, ținută la 17 Martie 1940. După ce subliniază politica de pace a României spunea: „Veghea noastră a fost rodnică. Nu știm ce va aduce ziua de mâine, dar cred că azi putem fi mai puțin îngrijorați decât ieri”.
Odată cu prăbușirea Poloniei dispăruse, în adevăr, un aliat al României, lăsând în același timp deschisă frontiera de nord a țării. Dar tratatul româno-polon, cel oficial și publicat, precum și cel secret militar, care îl completa pe cel dintâiu, încetaseră chiar mai înainte de începerea ostili-
