zată la sfârșitul anului 1939 arată o creștere de 50.000 H.P. față de cea din 1937. Capitalul investit în 1939 se ridică la 52 miliarde, iar în primele șapte luni ale anului 1940 se investesc încă aproape 1,2 miliarde de lei. Valoarea producției — din cauza urcării prețurilor — crește dela 64 miliarde în 1937 la 76 miliarde la sfârșitul anului 1939. Scăderea suferită de industrie manufacturieră, în primul semestru al anului 1940, este ușoară și se datora lipsei de materii prime. Acelorași cauze se datoresc și scăderile înregistrate de industria metalurgică, deși aceasta se menține încă la un nivel ridicat în producția oțelului și a fontei. O situație similară și în ce privește producția cărbunelui, a minereului de fier, etc.
Producția de țițeiu prelucrat continuă să scadă, deși scăderea nu este însemnată. In schimb, prin obținerea de prețuri ridicate la export pentru toate produsele, soldul activ care în 1939 era de 3,9 miliarde, crește în 1940 la 9,3 miliarde. (Faptul că o parte din acest sold era în valori blocate și că penuria de materii prime, mașini, etc. din cauza războiului, nu permitea o aprovizionare a industriei indigene, a făcut ca numai în parte balanța activă să fie un câștig al economiei naționale).
Producția industrială se mișcă în aceeași direcție ca și până la 1937, adică creșterea se observă la ramurile industriei mijloacelor de producție, pe când industria bunurilor de consumație arăta variații și unele scăderi.
Resursele financiare de care dispunea dictatura erau importante.
Astfel, bugetul statului dela 20,6 miliarde in 1935—36 crește în anul 1940—41 la cheltuieli la 35,5 miliarde; deci cu 75%. Iar datoria publică internă a României crește și ea dela 29,9 miliarde în 1937 la 34,4 in 1940.
„Dacă socotim venitul național la cam trei ori cifra bugetului total al statului, ținând seama și de împrumutul de înzestrare, se poate socoti la 40% cota preluată de stat din venitul național”. („Excelsior” din 12 Ianuarie 1941).
