de presupus că vor urma măsuri represive împotriva mișcării, de ce conducerea ei n’a încercat o lovitură de stat?
In 1937 Legiunea strânsese pe listele ei o jumătate de milion de voturi. Nu era câtuși de puțin exclus ca în alegerile de sub guvernul Goga-Cuza să treacă în fruntea tuturor partidelor, ca forță electorală.
Organizațiile ei, răspândite în întreaga țară, erau puternice, strâns închegate, disciplinate și, cele mai multe, înarmate. Un aparat terorist, ales cu grijă și crescut în cultul crimei și al asasinatului, stătea gata, pregătit, la dispoziția conducerii.
Gardismul pătrunsese în aparatul de stat și în armată, iar în cazul încercării unei lovituri de stat, având oarecare șanse de succes, s’ar fi găsit și într’o parte și în cealaltă complicități până sus, adică până în cadrele de conducere ale corpului ofițeresc sau ale biurocrației statului.
Cedarea imediată în fața decretului lege de dizolvare a mișcării legionare, pasivitatea absolută adoptată față de măsurile care au urmat erau oare numai produsul lașității, a fugii de răspundere sau a incapacității conducătorilor gardiști?
Nu vrem să susținem că aceste „trăsături de caracter” nu făceau parte din structura sufletească a celor care se găseau în fruntea legiunii. Toată atitudinea adoptată de conducătorii gardiști, în frunte cu Căpitanul, în timpul represiunii, îndreptățește această afirmare. Totuși nu într’un element subiectiv pot fi căutate explicațiile adevărate ale atitudinei adoptate de „Gardă”, după 11 Fevruarie 1938.
Și în acest domeniu suntem nevoiți să facem o comparație.
In toate țările în care mișcările de extremă dreaptă au pus mâna pe puterea politică, în frunte cu Italia și Germania, acest lucru a avut loc nu printr’o manifestare de forță, nu prin mișcări revoluționare, ci prin utilizarea pașnicelor căi legale și a uzanțelor constituționale.
