legătură, în cadrul Ligii Națiunilor și a Micii Ințelegeri, cu țările democrate din apus). Dar cum Franța și Anglia se găseau în fruntea acelor state care apărau statu-quo-ul creat la Versailles și Trianon, deci implicit apărau și hotarele României Mari, burghezia română interesată direct și nemijlocit la cuceririle răsboiului din 1916—18, nu putea să treacă tocmai de partea acelor state care ridicaseră steagul revizionismului și apărau, în toate ocaziile, pe seama României, pretențiile teritoriale ale Ungariei sau Bulgariei.
Prinse între aceste curente contradictorii, vârfurile burghezie românești, în frunte cu regele, se mulțumeau să jongleze și să facă o politică de ieftină duplicitate. Chemarea „Gărzii de Fier” ar fi pus capăt, în mod ferm, acestei politici. Un motiv în plus — și dintre cele mai importante — ca să nu i se încredințeze mișcării legionare guvernul.
Inlăturată dela putere prin lovitura de stat din Fevruarie 1938, „Garda” fusese împinsă în opoziție deschisă față de noul regim. Formele pe care această opoziție le-ar fi luat, mai cu seamă în massa aderenților legiunii, nu se puteau prevedea. Acesta a fost primul motiv al represiunii îndreptate împotriva mișcării legionare: înfricoșarea, desarmarea și reîncadrarea masselor aflate sub influența „Gărzii” în noul sistem al reacțiunii organizate, pe care îl reprezenta dictatura regală.
Cel de al doilea motiv îl constituiau manifestările de independență ale conducerii legionare, în urma succeselor obținute. Statul major legionar a uitat — sau a vrut să uite — că întreaga mișcare se născuse dintr’o combinație polițisto-guvernamentală, că ea crescuse numai cu ajutorul tacit al guvernelor, că însăși „forța ei combativă” nu era decât în funcție de impunitatea acordată, prin complicitatea aparatului de stat, bandelor ei teroriste.
Astfel, la începutul anului 1938, începură să funcționeze adevărate comisiuni pentru a furniza elementele necesare preluării guvernului. Căpitanul a început să confere „ordine”
