Toate guvernele dictaturii regale, până la isbucnirea crizei din Iunie 1940, au avut o factură identică, sau foarte asemănătoare, primului guvern după lovitura de stat.
Dacă nimic nu obliga burghezia română, în totalitatea sau în vârfurile ei, să accepte sau să promoveze o dictatură legionară, exista, în schimb, o gravă împiedicare la aceasta. Anume, atitudinea adoptată de mișcarea legionară în politica externă. Legăturile între conducătorii celui de al III-lea Reich și mișcarea legionară erau bine cunoscute. „Garda” era considerată în străinătate — și pe drept cuvânt — ca o simplă agentură hitleristă în România. (Aceasta a fost de altfel și motivul dizolvării mișcării în 1933, dizolvare cerută de guvernul francez). Declarația lui Codreanu, făcută în ajunul alegerilor din 1937, și anume că, în cazul venirii la putere a legiunii, în douăzeci și patru de ore România se va alătura Germaniei, nu era decât urmarea logică a legăturilor lui cu Berlinul nazist.
Putea burghezia română să facă, în acel moment, o politică alături de Germania?
Vom avea ocazia să revenim asupra politicei de duplicitate a dictaturii regale, în domeniul extern. Această politică fusese inaugurată cu mult înainte de lovitura de stat, de către rege și camarila lui. Regele și oamenii care îl înconjurau doreau o apropiere de acel focar al reacțiuni mondiale, pe care îl reprezenta Germania sub Hitler. Totuși, interesele burgheziei române cereau să nu rupă vechile alianțe și prietenia cu apusul. Regele sabota, în adevăr, o politică deschisă alături de Franța, care atunci se găsea guvernată de „Frontul popular” și avea un tratat formal de alianță cu U. R. S. S. (Unul din motivele pentru care național-țărăniștii au fost înlăturați dela guvern era și acesta că, la celălalt pol, opus Gărzii, unii din conducătorii partidului erau pentru o strânsă
