Partidul Comunist, nu numai că în acel timp nu a dat cuvânt de ordine și nu se prezenta cu o platformă revoluționară, ci toată activitatea lui era concentrată în încercarea de a realiza un larg front popular, drept dig împotriva extremei drepte. El populariza un program cu caracter minimal, adresându-se tuturor partidelor și organizațiilor care se declarau adversare „Gărzi”. Burghezia și moșierimea română nu trăia deci, în acele zile — ca clasă — sub obsesia „spectrului comunismului”, ca în Germania pro-nazistă, după cum afirmă Konrad Heiden.
Lipsea o necesitate imediată ca să să se facă apel la „Gardă”. La aceasta se adăuga și neîncrederea în cei care se găseau în fruntea mișcării legionare. Ce reprezenta altceva Căpitanul și cei care îl înconjurau, decât o mână de aventurieri, cei mai mulți niște ratați și declasați care nu puteau inspira burgheziei, decât o totală neîncredere. Este adevărat că nici Hitler și statul lui major, nici Mussolini cu conducătorii fasciilor nu se deosebiau din acest punct de vedere de Căpitan și de toți „decemvirii” sau „nicadorii” din România. Dar cei care i-au adus pe aceștia la putere au fost siliți să-i accepte, nu pentru valoarea lor personală, ci deși erau ceia ce se știa în mod precis că sunt.
In timpul dictaturii regale, toate guvernele au fost formate numai din vechii oameni politici; noii guvernanți au fost aleși dintre acei oameni care ofereau, prin trecutul lor, toate garanțiile de siguranță. Este destul să amintim că din primul guvern, după 11 Fevruarie 1938, au făcut parte — aproape fără excepție — numai foști primi miniștri și miniștri din vechile partide. In afară de Patriarhul Miron Cristea, numit pentru prima oară în această funcție, figurau: Mareșalul Averescu, Al. Vaida-Voevod, G. G. Mironescu, N. Iorga, C. Argetoianu, Dr. I. Costinescu, V. Iamandi, Armand Călinescu, etc.
Iar între așa numiții consilieri regali găsim pe toți foștii prim-miniștri — în afară de Iuliu Maniu și Octavian Goga.
