strângere, la sfârșitul anului 1937 și la începutul celui următor, nu exista. Nu ne gândim la o constrângere exterioară, ci la împrejurările interne care ar fi creat din „Gardă” ultima salvare a regimului în ființă.
In adevăr, nimic nu silea burghezia — indiferent de astădată, de păturile sau grupările care o compuneau — să renunțe la exercitarea directă a puterii, dacă nu prin partidele ei, cel puțin prin aparatul politic, format din oamenii ei de încredere. Dar ceva mai mult. O experiență guvernamentală legionară era în același timp și primejdioasă.
In conducerea și cadrele ei superioare, din care urmau să se recruteze viitorii guvernanți, „Garda” nu reprezenta un pericol real pentru burghezia sau moșierimea din România. Dimpotrivă, reacționarismul întregei mișcări putea constitui, cel mult, o garanție în plus. Dar această mișcare nu însemna numai Căpitanul și cei câțiva șefi de grupe sau de organizații, ci ea parvenise să devină expresia unui adevărat curent popular, în care își făceau drum, deopotrivă, ura de clasă, setea de răzbunare, ascunsele resentimente a mii și mii de exploatați și umiliți și arzătoarea dorință a unei bune părți din țărănimea săracă și sărăcită, să-și schimbe soarta. Peste capul Căpitanului și al aghiotanților lui, aceste curente populare puteau să îmbrace ușor, un caracter revoluționar. Nici burghezia, nici moșierimea nu uitaseră însă anul 1907…
Dacă „Garda de Fier”, ca organizație, nu reprezenta un pericol pentru regimul capitalisto-moșieresc din România, massele care își puseseră însă speranțele în această „Gardă”, cu siguranță că reprezentau unul.
Desigur că nu se putea vorbi în acel moment de existența unui curent revoluționar în țară sau a unei crize ou acest caracter. Ceea ce vrem să scoatem în evidență este labilitatea, în general, a stărilor sociale din țară. Nu exista o criză revoluționară similară celei din Germania sau Italia, care a determinat clasele stăpânitoare din acele țări să aducă la putere, ca pe o ultimă salvare, fascismul sau nazismul. Astfel,
