Deci exista în sânul masselor o atmosferă încărcată, stare de spirit încordată și isbucniri fățișe ale nemulțumirilor populare.
In măsura în care toate acestea se concretizau în formarea unui puternic curent opoziționist — indiferent dacă pentru moment era canalizat de „Garda de Fier”, de național-țărăniști sau de Partidul Comunist — existența unui asemenea curent constituia cea de a doua față a crizei politice din acel moment.
La ce se reducea deci, în fond, criza politică la sfârșitul anului 1937 și începutul lui 1938?
O parte a vârfurilor burgheziei și moșierimii voiau un guvern „de mână tare”, cu puteri dictatoriale, care să înlăture toate formele de viață democratică.
„Garda de Fier” ale cărei organizații fuseseră înființate și sprijinite ca instrumente îndreptate împotriva mișcării muncitorești și a partidelor democrate, folosită să spargă rândurile muncitorimii și să capteze încrederea și simpatiile unei părți din țărănime, a parvenit să devină o mișcare de massă reacționară, contra-revoluționară. Efectele nu au întârziat să se producă. Manifestările publice, activitatea partidelor, curentele de opinii au început să fie infectate de antisemitism, de reacționarism, de toată producția spirituală a celui de al III-lea Reich. Ofensiva huliganică a împins în defensivă partidele politice burgheze, în frunte cu cel național-țărănesc. Incurajarea de care s’a bucurat mișcarea legionară se dovedea astfel a nu fi fost zadarnică. Dar cu aceasta „Garda de Fier” și-a îndeplinit principala misiune care îi fusese desemnată. Pentrucă chemarea ei la guvernarea țării apărea dela început puțin probabilă. Cel puțin atât timp cât nu exista o constrângere, care să impună un guvern legionar. Această con-
