ocupa pe aceștia era doar forma acestei dictaturi, haina pe care urma s’o îmbrace reacțiunea.
Aceasta era însă numai o latură a crizei politice. A reduce această criză numai la vârfurile păturilor guvernante și a o limita doar la cercul lor ar fi eronat, pentrucă ar fi incomplet.
Am văzut în paginele precedente urmările celor patru ani de guvernare liberală, asupra standardului de viață a muncitorimii, a țărănimii, a păturilor mic-burgheze orășenești. Nemulțumirile astfel create își găseau expresia într’o serie de manifestări — mai ales în lumea satelor — cu caracter radical, deși nu revoluționar propriu zis. Demagogica propagandă gardistă „omul și pogonul”, „sufletul și hectarul” găsise un teren prielnic la sate și țărănimea începu să reacționeze, amenințând să devină violentă. Semnalul dat de Dinu Brătianu, într’un interview acordat ziarului „Viitorul” din 8 Fevruarie 1938 este caracteristic. Iată ce declara șeful partidului liberal: „Prin metodele întrebuințate de mișcarea legionară s’a semănat germenele revoluției, s’au răsculat drojdiile și s’au tulburat conștiințele, care nu-și mai dau cont de ce va fi o guvernare a unor oameni neexperimentați ce nu vor putea nici conduce administrația țării, nici stăpâni poftele ce au deslănțuit prin promisiuni nerealizabile…” Dar șeful partidului liberal mergea și mai departe. El vedea posibilă izbucnirea unei revoluții populare, în urma agitației legionare. „Cine poate opri o revoluție — declara d. Dinu Brătianu, în același interview — care ar agita masse adânci din populație cu revendicări odată satisfăcute? In situația de astăzi a României, a face tulburări de asemenea natură înseamnă însăși periclitarea existenții țării”.
Cităm acest interview numai ca un exemplu.
Ecoul agitației gardiste în mediile muncitorești sau în cele ale micii burghezii nu era mai slab, chiar dacă aici nu se produseseră încă asemenea manifestații.
