mânea partidul național-țărănesc, cel de al doilea partid de guvernământ al burgheziei românești. După practicele și uzanțele constituționale, urma ca acest partid să fie însărcinat cu formarea guvernului. Acest lucru însă nu s’a întâmplat. Pretextele invocate pentru înlăturarea național-țărăniștilor dela putere nu interesează. Adevăratele cauze erau însă ușor de descifrat.
Partidul național-țărănesc reprezenta în conducerea lui acele grupări ale burgheziei, care luaseră o hotărâtă atitudine împotriva capitalului monopolist. Deci cu atât mai mult împotriva capitalului parazitar, pe care îl reprezenta industria grea. In această atitudine, el era sprijinit nu numai de o parte a industriei bunurilor de consumație sau de industria mijlocie, dar chiar de anumite elemente interesate direct în industria metalurgică, care se temeau de tendințele de acaparare ale unora din grupările atunci omnipotente. Nu constitue o simplă întâmplare sprijinul acordat, de pildă, partidului, național-țărănesc de grupul Aușnit, care se simțea amenințat de grupul Malaxa. După cum se știe, până la urmă Malaxa a și parvenit să-l înlăture pe cel dintâiu.
Industria grea și celelalte ramuri industriale strânse în jurul ei, prin comunitatea de interese, nu puteau deci să renunțe sau, în orice caz, să cedeze unele din pozițiile ocupate, printr’o asemenea schimbare de guvern. Dacă însă putem presupune că o formulă de compromis în această direcție ar fi putut interveni între conducerea național-țărănistă și reprezentanții acestor grupări capitaliste — ceea ce nu era exclus — o a doua problemă se ridica în calea unei asemenea guvernări.
Cu tot oportunismul și reacționarismul celor mai mulți dintre conducătorii național-țărăniști, totuși, partidul, cu baza de massă pe care o avea, cu cadrele de jos care credeau încă în democrație, n’ar fi putut practica fiind la guvern, decât o politică democratică. Desigur, democratică după chipul și asemănarea democrației național-țărăniste. Adică, plină de in-
