la 5,7 miliarde în 1938. Ziarul economic „Excelsior” nota în Mai 1938: „Noile investiții nu se îndreaptă spre toate ramurile de producție, ci aproape numai spre următoarele ramuri ale industriei naționale: metalurgică, textilă, extractivă și chimică”. Iar președintele „Uniunii Industriilor Metalurgice și Miniere din România”, în raportul făcut pe anul 1937, sublinia și el: „In perioada de redresare, după 1932, fenomenul specific dela noi îl constitue sporul însemnat al investițiilor industriale, mai ales în scopul creerii unei industrii puternice de echipament și armament… Anul 1937 a însemnat în special pentru industria metalurgică, o perioadă de investiții. Programul de înzestrare și perfecționare se va desfășura pe o perioadă de timp mult mai mare”. Fapte concrete dovedeau justețea acestor afirmații. In adevăr, în acel an au intrat în activitate trei noi cuptoare înalte, cele opt ale Reșiței lucrând cu deplin randament. Industria fierului activa cu 60,8% din capacitatea ei de producție, cea mai înaltă din ultimii doisprezece ani. Șaisprezece turnătorii de fontă satisfăceau nevoile pieții românești, în întregime.
Inainte de a face bilanțul politic al acestei înșirări de cifre, este necesar să deschidem o paranteză și să analizăm cea de-a doua parte a problemei industriei românești: finanțarea ei. Până în anul 1930, adică până în ajunul declanșării crizei bancare și de credit pe scară mondială și națională, se puteau urmări cu ușurință sursele de finanțare ale industriei românești. Indiferent de origina capitalului investit — autohtonă sau străină — el găsea drumul industriei aproape exclusiv prin intermediul băncilor. Intre capitalul bancar și industria românească, existau deci cele mai strânse legături. Marile bănci din București controlau de fapt întreaga industrie, cu excepția celei petrolifere, și a unor întreprinderi izolate, miniere și metalurgice, din Ardeal. Industria petroliferă era încorporată
